Jungla sentimentelor

Acum ceva vreme, cand am spus adio unei relatii de 1 an si jumatate, cu bune si rele, am fost intrebata de ce. Raspunsul invariabil a fost pentru ca vreau sa simt ca sunt iubita. Mi s-a spus ca sunt, cum altfel s-ar mai fi pus problema casatoriei, cum altfel ar fi existat un inel de logodna, alegerea nasilor, stabilirea unor planuri de viitor, etc, etc? Chiar, cum adica sa fiu iubita, pai nu eram? L-am intrebat - Acum, in ceasul al 12-lea, ce simti la gandul ca s-ar putea sa nu ne mai avem alaturi unul pe altul? Simti un gol in suflet, o durere, ca si cum ti s-ar fi smuls ceva din piept, sentimentul unei mari pierderi, o teama nedefinita? Nu, nu simtea asta, si mi-a spus. Iata deci iubirea.. O/il ai alaturi si iti tresalta inima la vederea ei/lui, simti brusc o caldura in suflet, vrei doar sa te tina in brate sau doar sa o/il tii in brate. Sunt clipe in care e de-ajuns sa o/il stii langa tine, acolo undeva, gandindu-se la tine. Compromisurile vin apoi de la sine. Iubirea adevarata face ca orice sa fie posibil, nimic nu este prea greu, nimic nu este prea usor. Nu mai exista nu pot, nu vreau. La cel/cea pe care il/o iubesti nu poti renunta cu usurinta, imediat ce nu iti mai convine nu stiu ce lucru lipsit de importanta, apreciezi fiecare lucru ct de mic pe care il face pentru tine si el/ea la randul sau apreciaza fiecare lucru pe care il faci si tu pentru el/ea. Asta este iubirea pe care mi-o doresc, dar mi s-a spus ca iubirea asta este o iubire de copii, o iubire care nu cunoaste greutatile vietii. A recunoscut ca nu imi poate oferi asta, pentru ca nu simte asa ceva. POate nici nu exista. Acum vreau eu sa va intreb. CHIAR NU EXISTA? Chiar este doar o himera? Eu inca mai am incredere ca nu...